Alexandru Voica's Bleg-blag-blog

Reluam seria de recenzii ale concertelor de la noi cu un nou eveniment ultramonden, la care era obligatorie participarea tuturor baietilor care se respecta si poarta roz, in diferite nuante.
Insa inainte de asta, o mica prezentare a festivalului Rock Out Loud care a ajuns deja la a treia editie. Nu am fost decat in prima seara, cand s-au dezlantuit spre deliciul miilor de spectatori prezenti, in ordinea numerelor de pe tricou:
- Niste anonimi (cand s-au prezentat, n-am inteles ce ziceau, decat ca pe aia de lalaia o chema Madalina. Bravo ei!)
- True Mind
- Fusioncore
- Byron.

Am parcat-o pe ea, pe masina, exact cand incepusera sa se dezlantuie Anonimii, cu un cover nalucitor de la Bob Dylan, eternul, fascinantul si totodata mereu surprinzatorul Knockin’ on heaven’s door. Bine ca nu i-a auzit Sf. Petru, ca ar fi inchis permanent portile alea. Lalaiala s-a continuat cu inca niste preluari din seria “Pink Floyd si prietenii” plus doua-trei creatii (im)proprii, care m-au facut sa beau. Apa.

Odata supliciul incheiat, s-au urcat pe scena Nightwish de Romania, pe numele lor True Mind. Nu am vazut in viata mea atat dinamism, atata daruire, atata energie venind din partea unei trupe! Vorbesc bineinteles de concertul Guns N’ Roses de la Ritz din ‘88 pe care il urmaream pe mobil, fiindca ce venea dinspre scena imi provoca dureri intense de creier. Probabil va intrebati de ce eram acolo, daca imi displace. Simplu.
In primul rand sa ma vada lumea ca m-am imbracat frumos si ca i-am onorat cu prezenta. In al doilea rand, fiindca intamplator incerc sa urmaresc cat mai multe formatii romanesti. Si nu fiindca am o dorinta sadica de a vedea cata lipsa de talent se poate gasi pe o scena, ci dimpotriva. Ma gandesc ca, la un moment dat, va aparea un nou Timpuri Noi, OCS, AB4, Luna Amara, Kumm sau Vita de vie si vreau sa fiu acolo cand se va intampla asta. Plus ca trebuie sa evaluezi putin si nivelul general al trupelor existente. Iar concluzia e cam trista.
In sensul ca, desi poate ca instrumentisti, au o oarecare valoare si indemanare, ca trupa True Mind sunt un dezastru. In primul rand, se remarca prin ultracombinatia de EXCLUSIV vocale ce ii ies din gura solistei (eu stiu ca vrea sa fie o Tarja, dar macar de la ea inteleg cuvintele nu aud doar uuuuu aaaa uaaoaoaoao ooooo iiiiiiiii eeeeee) dar si prin cliseele de o infantilitate scuzabila la varsta adolescentei ce ii ieseau din gura (sper ca vorbea cu gura) solistului/claparului. Lucruri de genul “Acesta e un imn impotriva celor care incearca sa ni se opuna” sau “Tineti minte! Miuzic insaid neva daaaaaiz!” sunt dragute asa pe la 13-14 ani cand nu te lasa mami sa iesi afara si vrei sa faczasistem (apropo, Shole inca isi mai doreste asta! Shole, esti un pampalau.) insa pe la 20 si ceva de ani parca ai chef si de altceva. Intre piese, insa, le mai ieseau si alte basini de mari artisti din seria “Nu stiu daca exista cineva aici care n-a fost la concertele noastre” sau “Cred ca toata lumea a auzit piesa asta, din moment ce sigur ati fost la concertele noastre” care, sincer, nu-si aveau locul avand in vedere ca in fata scenei se stransesera doar vreo 4-5 parosi clasici si 3-4 fete de 12-13 ani care urlau “Tru Maaaind!” ca sa sarbatoreasca ca pot sta pana la 11 noaptea pe afara.
La un moment dat cineva vizibil intrigat de notorietatea acestei trupe de care evident el n-avea habar a si strigat “Da’ pe voi cum va cheama pana la urma?” Oau! Poate toate acestea ar fi fost scuzabile, daca piesele ar fi avut o oarecare consistenta. Insa, in afara de precizia catorva solouri de chitara, nimic nu avea sens. Versurile, cat reuseam sa inteleg, se refereau la deja megaclasicele ingeri, copii inocenti si pacat, iar repetitia acestor teme era obositoare, chiar si titlurile continandu-le. Pana si preluarea dupa Vali Sterian a fost penibila. Deocamdata exista putine formatii romanesti care reusesc sa nu cada in ridicol abordand aceste motive iar una dintre ele e Interitus Dei. Ascultati si luati notite.

Odata terminat (si cand zic terminat, chiar e cuvantul care le-ar putea descrie prestarea) concertul celor de la True Mind, au urmat pe scena doua formatii care reprezinta viitorul, respectiv prezentul muzicii adult alternative/rock/jazz fusion de pe la noi. Fusioncore au reusit sa ridice (in sfarsit!) oamenii in piciore de pe iarba si asta dupa doar o melodie si jumatate. Am doar cuvinte de lauda, sper sa evolueze cat mai frumos. Au melodii bune si foarte bune, o solista carismatica si cu o voce memorabila si instrumentisti foarte buni. De observat noul baterist care s-a descurcat excelent. Piesele au curs normal, niciun moment nu a parut fortat, sper sa ii revad curand.

Momentul de atractie al serii a fost insa Dan Byron si trupa sa, care, desi au intarziat vreo 20 de minute, au reusit sa ofere un spectacol special. Au avut ceva probleme de ordin tehnic (microfonie, anumite instrumente ce se auzeau mai tare ca altele) insa au reusit sa treaca peste ele cu umor si au oferit celor prezenti cateva piese de rezistenta. Punctul culminant si totodata deznodamantul a fost pe la ora 11 cand Jandarmeria (cine altcineva?) a venit sa stinga becul iar Byron s-a asezat pe scena si a continuat sa cante acustic, insotit de clape si bass in surdina. A fost ceva foarte placut, care insa s-a incheiat brusc tot la insistentele acelorasi jandarmi. Am fost surprins sa observ ca multi din public stiau versurile si cantau cu placere, ii astept la urmatorul concert de la Reduta, 18 septembrie.

Pe la 2 si ceva a.m. am ajuns si eu, ca adevaratii, acasa si am dormit putin, pregatindu-ma emotional pentru Tuborg Greenfest de a doua zi. Pe la 3 si ceva cand am ajuns in Bucuresti deja mirosea puternic a canicula, ceea ce m-a facut sa ma simt extraordinar. Nimic nu e mai placut decat sa stai in soare ca un bou! Asa ca m-a conformat, ca doar era voia Domnului! Insa eram hotarat sa beau pana mi se face rau asa ca mi-am luat o sticla de apa minerala de 2.5 l (!!!!!) si am inceput sa torn pe gat, de parca eram in Tei. La un moment dat aud un “Baiatu’, aloooo, baiatu’, nu-mi dai si mie o gura de apa?”. Ma intorc si vad un tanar cuplu, de un romantism debordant. El, tanar, nelinistit si totodata tolanit pe iarba uscata si imbratisandu-si iubita. Adica bidonul de bere. Langa el, statea lesinata pe tarana, intr-o imbratisare artificiala care facea evident faptul ca tipul isi iubea mai mult sticla, o tanti murind de sete, agatandu-si ultima speranta de sticla mea de apa cu o privire pierduta de caine comunitar insa cu un aspect nespalat de vreo 5-6 luni, inclusiv zilele de duminica si sarbatorile legale. Ce sa fac, ce sa fac? Pai singurul lucru umanitar posibil, ii intind sticla. Incepe si bea si bea si deodata! Pac! I se umfla ochii si scoate un scancet. Eu am zis ca o fi functionand ca rezervorul meu care, atunci cand e plin de benzina, scoate un zgomot similar. Insa apoi vine completarea vocala “Aaaa, vai! Ba, mi-a cazut piiiirsul”. A, i-a cazut pirsul. Perfect normal! Adica se mai intampla. A…i-a cazut in apa. Apa MEA! Asta nu se mai intampla. Se uita la mine, eu ii dau o privire blajina si ii zic “Ce sa-i faci, …scoate-l acum.” Ma asteptam sa bage un deget sa-l prinda dar nu. A fost tandra. Si-a bagat limba si a inceput sa-l pescuiasca. Baiatul, vazand ca par usor revoltat de aceasta metoda de recuperare, mi-a propus “Iti dau niste bere la schimb pe apa”, probabil zicandu-si in gand “Ce ai facut, proasto? Acum trebuie s-o dau pe Beri la o posta!”. L-am intrebat “Si asta e cu metale grele?” “Aaaa, nu, nu, asta n-are nimic in ea.” “Atunci nu, mersi.”

Dupa ce am bagat niste mici care inca mai latrau cu Dan, m-am prezentat la scena unde incepusera sa se desfasoare AB4. Probabil gandindu-se ca, daca tot ne-au tras El Teapa la Editors prin neprezentare, ei au tinut macar sa se ne reaminteasca de fapta lor. Asa ca au venit costumati foarte indie, asa, in imbracaminte neagra (chiaristul avea pana si chilotii negri, i-am vazut. Salivand, bineinteles!) si cu cravate de culori diverse si, pana la urma, funky! Avril Lavinge, mai invata! Au cantat un melanj a trois de piese vechi, noi si FOARTE NOI. Au accentuat chiar asta. Ca piesele FOARTE NOI chiar sunt FOARTE NOI. Un ochelarist vizibil deranjat de langa mine tot comenta ca un fraier “Adica astea foarte noi…erau foarte noi in 2007″. Ochelarist comentator, esti un fraier. 2007 e FOARTE APROAPE de 2009. Stai jos, patru. Pana la urma s-a revoltat, si-a scos iPod-ul corporatist si si-a infundat castile in urechi, uitandu-se in jur sa vada toata lumea ca el protesteaza si vrea sa faczasistem. Zasaundsistemzatis. Ca mi-am adus aminte: Shole, tot esti un pamapalau.

Dupa AB4, au urmat Zdob si Zdub, hardcore moldovenesc. Ca orice trupa de hardcore adevarat, au venit pe scena cu tromptete, tromboane si doua tipe care se miscau pe o combinatie ciudata de dans traditional romanesc si stilul numit politicos de britanici “go go dancing”, asta ca sa nu fie tarani ca americanii si sa ii zica “striptease”. Si tot ca o trupa rupta parca din American Hardcore, au cantat despre Jos mafia! si alte teme politice actuale, ca de exemplu drepturile bunicelor din toata lumea sa bata toba in casa asa cum isi doresc. Cu maciuca, adica. Acest cantec, de o subtilitate rar intalnita, practic este o critica adusa stirilor de la ora 5 cat si emisiunii Acces direct, in care batranele sunt prezentate ca niste fiinte impotente in fata violatorilor care le subjuga brutal, cand, de fapt, dupa cum stim cu totii, pana la urma gaina batrana face ciorba buna iar bunica nu e asa inocenta cum s-ar parea, ea, pana la urma batand toba cu ….maciuca prin casa. Toti betivii si amatorii de pogo pe Iris, Holograf si Conexiuni s-au conformat si au pus-o de o gramada cere varf. S-a lasat cu atat praf, incat la un moment dat chitaristul si-a pus un batic pe fata lui atent lucrata pe la diferite saloane cosmetice. Pana la urma a fost bine, la toata lumea.

A urmat un fel de ceva numit The Herbaliser pe care personal nu l-am ascultat deloc, insa nu prea ma atrageau sunetele ce veneau dinspre scena asa ca am stat pe iarba la un dialog in idei. S-a facut si ora 9 si, dupa un slalom printre cei multi dar …multi (am inteles ca la Chicane erau si mai multi cei multi, se poate spune chiar ca erau aproape toti!. Chiar regret ca n-am fost), am ajuns intr-un loc de unde se intrezarea printre firicele de praf, scena. Sandra NASic a facut o treaba buna, chiar mare, as putea spune, trecand prin piesele de baza ale trupei destul de usor la cei 33 de ani ai sai. Au fost si cateva momente de dialog cu publicul, a reusit sa incurce iar capitala (de cate ori sa repetam ca e Budapesta, nu Bucuresti!) iar concertul a fost unul reusit. Din cate ne-a zis, e si ultimul pe anul acesta iar in 2010 va veni un nou album Guano Apes pe care il astept cu curiozitate, avand in vedere ca n-au mai scos nimic nou de 6 ani, timp care i-a fost de ajuns lui Kanye West sa se transforme din (w)rapper de mare amploare intr-un Michael Jackson mai alb. N-a lipsit niciun hit, totul terminandu-se cu clasicul Lords of the boards, la care praful a fost divin, in sensul ca probabil si D-zeu tusea cu ochii injectati de la tarana ce se ridica precum evreii din sclavia egipteana. Pana la urma din seara de 5 septembrie nu s-a ales praful, insa sper ca Stefan Banica jr. si prietenii lui (ma sperie gandul ca Stefan Banica jr. are nu doar unul, ci chiar mai multi prieteni, il stiam om asezat, la casa lui, cu o Andreea Marin la datorie) sa aiba parte de o reeditare a Woodstock-ului din 1999, mai ales ca dupa ploaia de aseara, chiar se poate!

Sa o salutam cald pe Diana care chiar a citit tot si a remarcat vreo cateva zeci de greseli! Ahahaha, ai pierdut cateva minute din viata, ahahaha.

Dupa cautari intense, am gasit si partea in care Shole e un fatalau. Bucurati-va de adolescentul din el! Urca-te pe scena, frate!

Ca sa nu pari totusi un ciudat ca apari toata ziua (si cand zic toata ziua, chiar TOATA ziua) in lista altora de messenger, trebuie ori sa iti pui poze la avatar cu prietena/prietenul (fie el si de acelasi sex, caz in care va rog sa ma lasati in pace!!!! nu vreau sa am de-a face cu voi!!!! huo!!!! corneliu vadim tudor, ia-i de aici!) ori sa alegi varianta a doua, mai scumpa ce-i drept, dar mai sigura pentru ca, sa recunoastem, cu 20 de lei iti poti convinge verisoara sau vecina sa apara in poza aia de la avatar tinandu-te in brate.
Eu am mers pe varianta a doua care, dupa cum v-ati dat seama din titlu – daca nu, va rog sa respectati instructiunile din paranteza de mai sus -, inseamna sa ma duc la concerte, sa ma vada lumea ca-s acolo si sa cinstesc formatiile cu prezenta mea, sa nu spuna ca au venit de unde e cald si bine pana aici si n-au vazut pe nimeni interesant.
In acest sfarsit de saptamana s-au desfasurat, in ordinea numerelor de pe tricou, Faith No More la Sala Polivalenta si Editors la Teatrul de Vara din Parcul Herastrau.

Sa incepem cu inceputul, dupa cum a zis un mare clasic, si anume cu deplasarea cu trenul care s-a desfasurat, va asigur, conform normelor si regulilor in vigoare. Adica flancat de doua babe care citeau, pe rand dar totusi simultan, Click! si Libertatea. Partea frumoasa e ca aveam parte si de comentarii pe baza pozelor si textului, din seria “Uite-o si pe fata asta ce tate are, pai la varsta noastra ii vin pana la genunchi, ahihihihi”. Malefic.
Trei ore mai tarziu, eram in Gara de Nord, traumatizat de fata de la pagina 3.
Dupa ce am facut deplasarea la Irina, ne-am indreptat spre Sala Polivalenta. Dupa cum ii spune numele, sala asta are multe valente, deoarece se desfasurau in paralel si vreo doua nunti. Intamplator – SAU NU! – astia de la Faith No More au venit echipati gata de distractie dupa cum se poate vedea. . Excursia prin Parcul Tineretului a fost plina de familiar in sine, dupa o baie sanatoasa in miros de mici si bere, am incercat sa ne strecuram strategic printre lumea selecta care venise sa simta din plin ca e sambata. Si ce modalitate mai placuta de a face acest lucru, decat sa vii cu copii intr-un smog de gratar si alei pavate cu coji de seminte. Dar faca-se voia Domnului!

Ne-au rupt biletele (doar biletele, va garantez!), am intrat si…nu stiu daca ati simtit vreodata senzatia aia de plictiseala instanta care te loveste – si aici ma adresez in special fetelor dar si lui Catalin Botezatu – ca o palma pe care ti-o da barbatul care a venit seara tarziu acasa de la o betie si a observat ca nu e calda ciorba!!!! Eh, cam aia m-a lovit si pe mine vazandu-l asa de la distanta pe Nick de la Luna Amara cum se apuca de haine si par si suferea. Suferinta lui era preluata si amplificata de ceilalti membri ai trupei intr-un manele mega-mix care se dorea ceva Porcupine Tree dar care a insemnat vreo 5 minute de plictiseala la max! Pana la urma a fost bine, ca mi-am dat seama ca am venit exact la timp! Exact la timp sa mai aud doua melodii si pe ei spunand la revedere! Moment in care am simtit o senzatie de eliberare sufleteasca, sarbatorita prin consumul de Bavaria, care, apropo, nu e o bere chiar asa de rea precum parea. Bine, tot a trebuit sa indur niste cuvinte din partea lui Mihnea si ceva efecte de chitara copiate din Iris din partea noului Mihnea, care, cu putin efort si o caderea mai rapida a parului, prevad ca va ajunge un al doilea Valter Popa. Lupta Mihnea 2, Romania are nevoie de chei pe scena!
Apoi a venit unul dintre momentele cele mai amuzante ale serii, si anume formatia Elvis Jackson. Am pus link deoarece trebuie ascultati, dar si vazuti. Au reusit sa ma distreze teribil. Eu nu inteleg de ce formatiile romanesti prefera sa stea pe loc pe scena, de parca ar fi lipiti cu Picatura, sau, daca mai topaie pe un spatiu de un metru patrat, o fac de parca ar avea un morcov in fund. Pentru a vedea exact despre ce vorbesc, va recomand asta . Pofta buna! Dar sa revin. Au adus o saltea, pe care au urcat oameni din public si i-au plimbat. Ala de se ocupa de voce, canta si la trompeta si sarea in cap, se baga printre picioarele chitaristului. Au facut glume (din alea amuzante, nu oboseli din seria “Cum va simteti in seara asta, uahahahahaha, aaaa….hahahaha!!!”), au alergat tot timpul, au vorbit si putin romaneste si a meritat efortul fiindca au primit inapoi aplauzele pe care le meritau. Pacat ca n-a fost mai multa lume sa ii vada. Din cand in cand, poate trupele de la noi ar trebui scoase din beciuri si pivnite unde se desfasoara cu mandrie si ar mai trebui plimbate putin pe la concerte adevarate. Apropo de muzica adevarata, daca cititi asta poate aruncati o privire aici. Nu au lipsit nici momentele metal, desi trupa e orientata mai mult pe genul ska.
Dupa Elvis Jackson a venit o alta plictiseala notorie pe numele ei Superhicks, care dupa ce i-au vazut pe astia de la Luna Amara ca au un trompetist, au zis ca ei de ce sa nu fie smecheri??!! Si au adus trei suflatori din astia! Care au reusit sa omoare si ultima urma de energie care imi ramasese. Singurele doua momente de varf ar fi tentativa aia de melodie a la Sepultura care a sunat la fel de firesc ca si cum Voltaj ar fi facut o preluare dupa Morbid Angel si coverul dupa Ace of Spades de la Motorhead. E cam greu sa plictisesti pe cineva cu aceasta melodie, pana si Tricky anul trecut a incercat-o si i-a iesit, insa baietii astia care am inteles ca activeaza de 15 ani, au reusit sa o umple de sange. Urat, stati jos, patru.

Pe la 9.46 au venit, probabil din sala de alaturi, cei de la Faith No More. Care au cantat, au glumit, au vorbit, au comunicat, au sarit, au transpirat. Si apoi au plecat. Ceea ce a fost bine, asa, per total. Dupa mine, cel mai bun concert al anului 2009. Bravo, zece cu coronita.

(Pauza de 10 minute in care am cautat poze cu Mike Patton dezbracat.)

Asa…
Dupa concert, ne-am deplasat intr-un bar de langa gara unde am stat pana pe la 4 si ceva. Despre asta, intr-un episod viitor, ca aici vorbim despre concerte, nu despre cum am interactionat cu francezi beti si/sau drogati.

Sa continuam cu ziua a doua care a insemnat Editors. Da, ascult Editors. Da, dupa acest concert m-am indoit de orientarea mea. Da, mi-a trecut repede. Indoiala, evident. Am ajuns pe la un 7 si putin, dupa ce am stat cu Razvan la un pahar de vorba, si mi-am luat un loc pe scaunul jegos. Moment in care un baiat aranjato-pensat mi s-a adresat gingas “Auzi, vezi ca sunt murdare. Nu vrei un servetel?” “A, nu, sunt obisnuit cu mizeria.” “Aaa…bine”.
Acest scurt dialog m-a facut sa ma uit putin in jur. Si m-am speriat. Palarii, esarfe, ochelari mari de soare, camasi si/sau pantaloni roz. NU, nu erau fete. Nu, nu era Naomi in vizita din bordelul din Germania. Erau baieteii din Dorobanti. Gata sa se distreze, vai dragaaaaaaa. Si ce s-au mai distrat. Eu nu prea. Fiindca si deoarece pe scena, printre boxe era un papagal care baga muzica. Indie, evident. Ca doar n-o sa puna Bon Jovi! Daca el si-ar fi vazut de treaba lui, poate nu m-ar fi deranjat vizual prea tare, dar din cand in cand iesea in vederea tuturor si efectua niste miscari de dans cu mainile pe care le faceam eu in clasa a opta cand mergeam la Disco Blue Angel in Sinaia si dansam pe ritmurile celor de la Modern Talking. M-a luat un val asa de Gus Van Sant, pentru cei care stiu despre ce vorbesc aici (singur). Partea proasta era ca acestor miscari lascive ii raspundeau si pensatii, cu sanul la vedere, care se bataiau frenetic pe muzica aluia. Am inceput sa ma joc City Blocks pe telefon, gandindu-ma ce ar face Iisus, daca ar fi acolo, in momentul acela. Apoi, o voce pensata s-a auzit din boxe si ne-a anuntat ca “show”-ul celor de la AB4 “s-a cancelat” fiindca n-au reusit sa prinda avionul. A, si ca totul va fi “okay”. M-a linistit total cu aceasta limba romana rupta din exprimarea alora de la Romano-Americana care se focuseaza sa indeplineasca deadline-ul si isi ofera unul altuia suportul pentru a trece impreuna peste task-urile date in diferite locatii.
Pana la urma pe la un 9.48 (au zis sa nu fie mai prejos ca FNM), au venit si aia de la Editors, care s-au scuzat ca niste domni englezi din Marea Britanie ce sunt pentru intarziere. Au cantat, ala cu vocea s-a miscat pe scena de parca tocmai venise de la vizionarea (sa speram ca doar atat!) a filmului Nekromantik, au plecat, s-au intors, au mai cantat 3-4 piese si au plecat de tot. Si s-a terminat. Pe la 10.40 si ceva. Ceea ce m-a facut sa ma simt ca si cum am fost la un concert care a tinut DOAR O ORA! A…hm…
poate mi s-a parut. Oricum, din ce am ascultat, urmatorul album Editors va fi …altfel. Mai pe baza de Freddie Mercury, din perioada cand descoperise muzica disco in Olanda. Ideea e ca la piesele noi, nimeni nu prea canta la niciun instrument in afara de ala de la tobe si ritmurile aduceau putin a Corina Ciorba, in colaborarile ei de top cu Marius Moga. Dar nu e nimic, cat timp se freaca de microfon si da cu piciorul in pian, Tom Smith va avea un public calduros de pensati orice ar scoate cu formatia asta!
Oricum, pentru mine, s-a simtit diferenta intre in principiu cam tot ce au cantat de pe The Back Room si acest electro-new wave-somn pe care l-au compus recent.

Cam atat!

Nu uitati! Acum 32 de ani, o zi si cateva ore a murit un gras! Putin respect.